NICULIȚEL-reședință de comună este situat în partea de nord a judeţului, la o distanţă de 28 km de municipiul Tulcea şi la 12 km de oraşul Isaccea. După împărțirea administrativ teritoriala din anul 1968, comuna nu mai are și alte sate componente; până la acea dată figurând, numai în evidențe, Bădila și Sarica, locatități care de altfel disparuseră din 1948, în zonele respective plantându-se viță-de-vie ți numai o parte din clădirile existente atunci au mai ramas și până în ziua de azi. Comuna ocupă o suprafaţă de 93,67 km2. Din drumul naţional DN 22 (Tulcea – Isaccea) se face un drum judeţean DJ 229 care duce în sat (aproximativ 3 km).
Satul Niculiţel se află situat într-o zonă ce abunde de vestigii ale trecutului din diferite perioade istorice: geto-dacă, romană (o aşezare rurală, villae rusticae, un apeduct roman, necropole, complexul paleocreştin), medievale (valul, biserica cu plan treflat, biserica Sf. Athanasie).
Complexul paleocreştin, situat în marginea de est a localităţii, este compus dintr-o bazilică ridicată în timpul împăratului Valens deasupra unei cripte paleocreştine ce adăpostea două morminte martirice suprapuse; cel de la nivelul superior conţinea, într-un sicriu colectiv, scheletele a patru martiri al căror nume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos şi calitatea de martiri – Martyres Hristou – sunt notate pe pereţii criptei.
Satul este înconjurat de un val (numit de localnici „Valul lui Traian” sau „Troian”), lung de 27 km, ce închide o suprafaţă de cca 50 km2. În interiorul valului se află câteva întărituri (lagăre), înconjurate şi acestea cu valuri. În lipsa unor cercetări sistematice valul a fot datat diferit, începând din sec. IV p.Chr. până în sec. XI – XII şi, în consecinţă, atribuit romanilor, protobulgarilor sau bizantinilor.
Biserica Sfântul Atanasie, ridicată în sec. al XIV-lea ca biserică a unei curţi feudale, refăcută în timp, în funcţie şi astăzi, este un alt martor al vieţii creştine din localitate.
De asemenea, la 3 km SV de sat, se află cea mai veche biserică cu plan treflat din România, construită în sec. XI-XII.
În apropierea satului Niculiţel, într-un peisaj de un pitoresc aparte, sunt situate trei mănăstiri:
Mânăstirea Cocoş – ctitorită la 1833 de către călugării transilvăneni Visarion, Gherontie şi Isaiia, întorşi de la Muntele Athos;
Mânăstirea Celic-Dere – construită către mijlocul sec. XIX ca mănăstire de maici;
Mânăstirea Saon, mânăstire de maici – ctitorită în 1864 ca un mic schit de monahii de la mănăstirea Celic-Dere şi care a devenit mănăstire de sine stătătoare în anul 1881.
Prezenţa a numeroase lăcaşuri de cult şi a mânăstirilor învecinătate, ca şi denumirea de „Monastire” pe care a avut-o satul Niculiţel până în sec. al XIX, după cum este consemnat în hăţile medievale şi moderne, demonstrează ca acestă aşezare a constituit un important centru religios.
Pe de altă parte, vestigiile antice şi medievale descoperite pe teritoriul satului dovedesc o locuire intensă, continuată în vremea ocupaţiei otomane de o populaţie românească a cărei principală îndeletnicire era viticultura.
Localitatea se încadrează în categoria marilor aşezări rurale ale judeţului Tulcea, de tip adunat cu tendinţe de aglomerare. S-a dezvoltat de-a lungul timpului, iniţial fiind populat arealul din centrul satului actual.
Din punct de vedere arhitectural, organizarea gospodăriilor nu s-a făcut după un plan anume, iar amplasarea caselor este în funcţie de supravegherea animalelor şi în legătură directă cu căile de acces.
Anexele gospodăreşti sunt dispuse faţă de casă fie în aliniament, fie în forma literei ,,L” sau, mai nou, în formă de ,,U”.
Materialele specifice pentru construcţia casei sunt: nuielele, pământul, stuful, olana, lemnul. Decoraţiunile exterioare promovează motive florale stilizate în tehnica traforului şi motive realizate la strung.
Ocupaţiile locuitorilor sunt agricultura, creşterea animalelor şi viticultura, aceasta din urmă constituind o ocupaţie specifică pentru Niculiţel, localitate recunoscută pentru podgoriile sale.
Viaţa economică a acestui sat relevă prezenţa unui număr mai mare decât în alte localităţi a prăvăliilor, a atelierelor meşteşugăreşti, fiind bine dezvoltate dogăritul, fierăria, cojocăritul.
Obiceiurile specifice localnicilor se încadrează în general aspectelor comune din celelalte localităţi.
Sărbătoarea specifică pentru întreaga comunitate şi care îmbină elementele laice cu cele religioase este hramul bisericii şi al satului: Sfânta Paraschiva (14 octombrie).
Dintre obiceiurile mai inedite amintim Paparuda, rit de fertilitate practicat a treia joie după Paşte şi care are ca scop invocarea ploii.
Se mai păstrează colindele ce se cântă în Ajunul Crăciunului.
La Lăsatul Secului de Paşte se practică „Orăria/Olăria”. Se aprind ruguri pe dealuri şi apoi se rostogolesc. În mentalitatea tradiţională, focul are rol purificator.
Din punct de vedere al costumului tradiţional, elementele sunt cele clasice, specifice populaţiei româneşti din nordul Dobrogei.
Piesele tipice sunt cămaşa, pestelca, broboada, pantalonii, căciula, confecţionate în gospodăria ţărănească, cu motive cusute cu acul sau la războiul de ţesut.
Ulterior, vestimentaţia a început să fie realizată din materiale industriale aduse de negustorii ambulanţi sau chiar achiziţionată din prăvăliile din Tulcea, Brăila, Galaţi.
Nordul Dobrogei reprezintă una dintre cele mai importante și atractive zone cu potențial turistic pentru România. Situate între Delta Dunării și Parcul Național Munții Măcinului, în nordul Podișului Dobrogei de Nord, Dealurile Niculițelului se detașează printr-o serie de atracții turistice de o mare diversitate, grupate în jurul comunei Niculițel.
Amplasat într-un areal natural dezvoltat pe formaţiuni eruptive de vârstă triasică (perioadă geologică care a durat aproximativ 50 de milioane de ani, începând cu 250 de milioane de ani în urmă), Niculiţel se află situat într-o zonă ce abundă de vestigii ale trecutului din diferite perioade istorice, care și-au lăsat amprenta asupra existenței acestor locuri: geto-dacă, romană (o aşezare rurală, villae rusticae, un apeduct roman, necropole și complexul paleocreştin), medievale (valul, cea mai veche biserică cu plan treflat de pe actualul teritoriu al României și biserica Sf. Atanasie).
Apoi, de dată mai recentă (sec.XIX), cele trei mănăstiri aflate în apropierea Niculițelului, care fac parte dintr-unul dintre cele mai căutate circuite turistice de tip ecumen, Mănăstirea Cocoş, Mănăstirea Celic-Dere și Mănăstirea Saon. Dealtfel, prezenţa a numeroase lăcaşuri de cult şi a mănăstirilor învecinătate, dar şi denumirea de “Monastire” pe care a avut-o satul Niculiţel până în secolul al XIX-lea, fapt consemnat în hărţile medievale şi moderne, demonstrează că zona s-a constituit într-un important centru religios.
Valoarea peisagistică a zonei este sporită de existenţa unor puncte de belvedere asupra depresiunii Niculiţel şi a dealurilor ce o înconjoară, precum şi a Luncii Dunării. Relieful zonei este caracterizat prin altitudini maxime de aproape 300m, prin prezenţa culmilor rotunjite, a abrupturilor stâncoase şi a versanţilor accentuaţi, în special în partea nordică.
Prelungire a străvechilor munți hercinici ai Măcinului, Masivul Niculițel se menține la o altitudine de 3-400 metri, oferind forme spectaculoase de relief. În partea de sud-vest, localitatea este înconjurată de culmile Piatra Roşie, Dealul Mare, Deluşor, Cerbul şi Ţugulea. Relieful actual al teritoriului este destul de complicat, oglindind o evoluţie geomorfologică foarte veche, întreruptă şi reînnoită.
Iubitorii de plimbare în natură au la dispoziție un atractiv traseu turistic, amenajat în jurul localității și pe dealurile ce înconjoară depresiunea Niculițel. Este vorba despre Traseul turistic tematic Niculițel, în lungime de 9 kilometri, un traseu de dificultate medie, care poate fi realizat în 3-4 ore. Marcat cu “cerc albastru”, traseul pornește din nordul localității, urcând până “La Cruce”, pe dealul Țugulea. Apoi, traseul urmează creasta dealului, spre sud-vest, până la vârful “La Troian”, îndreptându-se apoi către sud, pe “Cărarea Țiganilor” și ajungând pe dealul Dumitru.
De aici, din vârful dealului, traseul coboară ușor spre înșeuarea dealurilor Mare și Episcopiei și apoi se întoarce spre est, pe sub dealul Mare, și coboară în sudul localității Niculițel. Traseul traversează habitate caracteristice silvostepei cu stejar pufos, pajiști stepizate cu colilie și stâncării cu specii endemice xeroterme, precum iriși și brândușe. Practic, traseul ocolește localitatea Niculițel, pe creasta dealurilor, de la nord la sud, oferind locuri de belvedere de unde se poate admira panorama Dunării,
Mănăstirea Saon și cele trei lacuri din apropiere (Telincea, Rotundu și Gorgonel).
Din păcate, acest uriaș potential turistic al zonei Niculițel este văduvit de interesul agențiilor de turism din cele două mari municipii dobrogene, Tulcea și Constanța, care includ foarte rar în pachetele lor turistice, dedicate atât turismului intern, cât și celui extern, excursii prin care să fie promovat patrimoniul cultural şi natural, de excepţie, al regiunii.
